Ion si Oana, sau cum te ia de cap iubirea!

Ion sorbi din cana o inghititura de palinca. Rar, asezat, asa cum invatase el la tara, cand se marise si-au inceput sa-l bage in seama oamenii din sat. Privi trist la salcia de langa gard, si-si aminti cand o sarutase pe Oana, pentru prima oara, acolo, sub crengile gemand de parfum si primavara. Si acum, dupa atata vreme, imaginea buzelor ei, pipaite pe intuneric, inca ii mai trezeau fiori. Lichidul salciu dar tare il arse pe interior si il facu sa planga. Pentru o clipa se gandi ca Florica, barmanita, iar a amestecat bautura, insa imediat, si-a dat seama ca e altceva. Nu plangea din cauza tariei bauturii, ci pentru ca ceva in el se rupsese si isi dadea seama ca fara EA nu ar mai supravietuii. Si mai si mirosea a primavara aia, cand a muscat orima data patimas din buzele Oanei si, tremurand, a indraznit sa-i mangaie sanii, atunci pe lac, pe Tei…
Atunci Oana si-a pierdut cerceii, si inelele, iar el, ceasul... ce nebunie a fost... Apoi ea nu l-a mai cautat. Sau oare trebuia sa o caute el?! Hm...


Inspira pana in suflet parfumul florilor de tei apoi deschise ochii spre portocaliul asfintitului. Ion zambea cu un ochi si plangea cu un altul. De ce o chinuia?! Da, ea era dragostea lui. Mierea si amarul lui... Si pornii spre casa ei.