Despre patimile tatalui meu.... scrisoare din partea mamei mele vitrege, Mihaela...

"Ma numesc Mihaela Virginia Popescu, sotia lui Nestor Corneliu Popescu, fost redactor la Studioul Cinematografic Animafilm, detinut politic fara un atestat recunoscut, arestat la 21 august 1987 pe cand iesea de la Consulatul Elvetiei din Bucuresti unde lasase, spre difuzare, mass-mediei internationale, un manifest anti-comunist adresat intelectualilor din Romania. Cu mult inainte de arestarea si incarcerarea sotului meu, am trait alaturi de el discriminarile si marginalizarea sa, prigoana dezlantuita asupra lui, asupra mea si a familiei noastre. Diminuarea sistematica a salariului sau, solicitarea zadarnica a unei locuinte (siliti fiind sa traim intr-o singura camera cu doi copii) au fost niste necazuri marunte fata de dezastrele care au urmat. M-am zbuciumat si am fost alaturi de sotul meu in toata acea perioada, cand, devenind tinta unei otraviri sistematice, neputand suporta efectele unei zguduitoare crize de sevraj, Nestor Corneliu a vrut sa se sinucida. Automobilul negru Mai apoi l-am ajutat pe sotul meu sa redacteze memoriile prin care denunta teroarea dictaturii ceausiste si pe invizibilii teroristi care-l otravisera. A trimis aceste memorii Ministerului Sanatatii, Uniunii Generale a Sindicatelor, Ministerului Muncii, Comitetului de Cultura si Educatie Socialista si Centralei Romania Film, dar nu am primit nici un raspuns... si totusi, decizia de desfacere a contractului de munca cu Nr. 1821, din 3 iulie, 1987, a fost un zdrobitor raspuns vindicativ. Motivele erau clare ca lumina zilei: a denigrat politica culturala a partidului. Cu greu sotul meu a gasit un loc de munca la Uzina Republica, Sectia 2 Laminoare din Bucuresti, ca muncitor necalificat. Cand sotul s-a hotarat sa trimita manifestul "Apel catre Intelectualii din Romania" unor consulate straine, l-am sustinut moral, asigurandu-l ca orice s-ar intampla voi fi alaturi de el. In dimineata zilei de 21 august 1987, ascunzandu-si presimitirile sumbre, Nestor Corneliu a sarutat copiii inca dormind, a indesat paginile indoite ale Manifestului intr-un plic, l-a varat in buzunarul ascuns al gecii cusut de mine; ne-am imbratisat si, inabusindu-ne emotiile, l-am condus pana la poarta; s-a rupt cu greu din bratele mele... L-am urmarit cu privirea cum se pierde printre batranii castani de pe strada Viitorului, pana dadu coltul pe strada Donici ce duce spre Gradina Icoanei... Din acel moment nu l-am mai vazut multa vreme. Dupa o noapte de nesomn, chinuita de ganduri, cu greu imi ascundeam lacrimile la intrebarile micutilor nostri "...tata cand vine...?" A doua zi, cand pregatirile pentru defilarea de la 23 august erau in toi, iar oameni de toate varstele alergau de la o coada la alta sa prinda loc la ce se mai descarca prin alimentare, intorcandu-ma de la centrul de lapte si paine, un fior de spaima mi-a trecut prin toata fiinta – in fata casei noastre din strada Viitor nr. 24, Bucuresti, era parcat un automobil negru. Am intrat in casa cu inima stransa; nici n-am apucat sa deschid frigiderul sa pun laptele si ce mai cumparasem, ca doi indivizi in civil au batut la usa. Mi-am dat imediat seama cine sunt; cand le-am cerut mandatul de perchezitie, unul dintre ei mi-a fluturat pe sub ochi o legitimatie din care n-am putut deslusi nimic. Vazandu-i cum se apuca sa scotoceasca prin toate colturile casei, chiar si in cosul cu rufe murdare, inclusiv in rezervorul WC-ului, nelasand nici un lucru la locul lui, nu numai eu m-am ingrozit, ci si copiii. Am identificat numele si functiile celor doi ofiteri ai Securitatii abia cand mi-au inmanat procesul verbal de confiscare: Lt. Col. Mateiuc Pavel si Lt. Prunea Neculai, ambii de la directia Cercetari Penale din Calea Rahovei. Ajutati de alti doi civili neindentificati, au urcat prada in doua automobile: toate manuscrisele sotului meu – rodul stradaniei la masa de scris a peste 20 de ani: povestiri, romane, scenarii cinematografice, unele elaborate in sapte sau opt variante, altele in curs de elaborare. Cu acelasi prilej au fost confiscate jurnale personale, note si insemnari, scrisori si sute de fise cu date caracteriologice si psihologice ale personajelor sale. Datorita neconformismului politic si ascutisului critic antidictatorial, prozele sotului meu fusesera sistematic respinse de la publicare de catre revistele: Romania Literara, Tribuna, Steaua, Ramuri, Orizont. Au mai fost confiscate mii de fotografii cu negativele lor, fotografii artistice prezentate de sotul meu in expozitii inca de pe vremea cand era student, imagini reprezentandu-l pe Nestor Corneliu la diferite manifestari culturale, la simpozioane stiintifice sau la cenacluri literare, toate fotografiile – amintirile tinerei noastre familii. Pavilionul ZERO – un adevarat lagar de exterminare Singura si dezorientata, cu doi copii in varsta de sapte si doi ani, nu stiam unde sa alerg, cui sa ma adresez. Singurul meu sprijin nu putea fi decat Biserica Baptista unde Nestor era membru. Cu memoriul ascuns sub bluza, de teama sa nu mi se smulga poseta, m-am dus direct la biserica unde tocmai incepea serviciul religios de seara – era duminica 23 august 1987. La terminarea serviciului divin, m-am adresat pastorului cu dorinta sa-i vorbesc. stiam ca are relatii oficiale cu Ambasada Statelor Unite la Bucuresti, cu pastori de pretutindeni, cu organizatii crestine internationale si era firesc sa sper ca ma va ajuta. Gravitatea tonului meu si starea in care ma aflam l-au prevenit sa ma invite nu in biroul sau, ci intr-una din cladirile anexe – servind de bucatarie – la a carei zidire contribuise si sotul meu. Acolo, printre surorile care pregateau masa de seara se mai aflau fratele Iosef Imbrea si fratele Alexandru Barna. In prezenta acestor doi venerabili batrani ai bisericii i-am predat memoriul cu rugamintea de a-l incredinta cuiva in masura sa-l trimita surselor de informare din lumea libera, inclusiv la Vocea Americii, Europa Libera si BBC. Cu respiratia taiata am urmarit umbrele ce intunecau fata pastorului in timpul lecturii tacute a memoriului meu. Cu aceeasi emotie priveau si cei doi martori ai mei care nu-i cunosteau continutul si asteptau o explicatie din partea pastorului. Fara sa-i informeze pe cei doi diaconi ai bisericii asupra continutului memoriului, reverendul m-a privit cu manie stapanita in timp ce impaturea cele opt pagini ale memoriului ca si cum s-ar fi pregatit sa le puna in buzunar, si deodata, spre consternarea mea si a celor doi martori, le-a sfasiat in doua, apoi in patru. Pentru o clipa a privit in jur cu intentia de a le arunca intr-un cos de gunoi; s-a razgandit insa, s-a aplecat spre soba de gatit, pe a carei plita fierbea un cazan, a deschis portita si le-a aruncat in flacari. Cu glas ferm, m-a atentionat: "sa fie clar: biserica nu se amesteca in cazuri politice!" Mi-am acoperit fata cu mainile – Dumnezeule! Nu aveam nici macar o copie! Au urmat zile si nopti chinuite incercand sa aflu ceva despre soarta sotului meu. Abia vineri, 30 octombrie 1987 am reusit sa capat informatia secreta privind data zilei sedintei de recurs a procesului judecat sambata, 24 octombrie 1987, prin bunavointa unei functionare induiosate de lacrimile mele. si tot intr-o sambata (zi nelucratoare la tribunal), 31 octombrie 1987, s-a judecat recursul cu usile inchise, ca si la sedinta de fond de care n-am avut cunostinta. Am fost martor la sedinta de recurs si stiu la fel de bine cum s-a desfasurat acel proces ca si avocatii mei, Nelu Prodan si Virginia Prodan, acum cu domiciliul in SUA, statul Texas. Sentinta nu a fost niciodata afisata, cum e legal, la Judecatoria Sectorului I de pe langa Tribunalul Capitalei, si nici n-am primit-o vreodata prin posta. Abia in urma reclamatiilor mele la Tribunalul Capitalei, la Arestul de la Cercetari Penale din Calea Rahovei si la Procuratura Generala a RSR, in loc de sentinta cu numele membrilor completului de judecata care-si asumase responsabilitatea unei grave condamnari, am primit o simpla instiintare emisa de Procuratura Generala a RSR, Directia de Urmarire Penala si Criminalistica nr. 64255/6633/1987, eliberata la 1 decembrie 1987. Adeverinta informa ca "prin sentinta nr. 1241 din 24 octombrie 1987 data in dos. Nr. 7846/1987 al Judecatoriei sect I, Bucuresti, sotul dv. Nestor Corneliu Popescu a fost internat intr-un institut medical de specialitate, pana la insanatosire." Secretoasa instiintare, scrisa intr-un limbaj linistitor, semnata indescifrabil, nu preciza insa locul unde sotul meu se afla in detentie. A trebuit sa bat la multe usi sa aflu de existenta asa-zisei institutii medicale "de specialitate" – odiosul Pavilion ZERO, inconjurat cu gard inalt de sarma ghimpata si pazit de paznici cu caini, din incinta Spitalului de boli de plamani de la Poiana Mare, Dolj – un adevarat lagar de exterminare pentru bolnavii psihici incurabili, criminalii de drept comun si detinutii politici. Sub stare de arest Am vrut personal sa cercetez si sa aflu circumstantele arestarii sotului meu la Consulatul Elvetiei. In prealabil am stabilit prin telefon o audienta la consulul general al Elvetiei si am primit toate asigurarile domniei sale ca nu voi intampina nici o dificultate la intrarea in Consulat la ora stabilita – 10.00 a.m., marti, 3 noiembrie 1987. Dupa ce m-am legitimat la militianul din cabina postului de paza de pe strada Pitar Mos, spre uimirea mea, cativa militieni, fara vreun motiv, s-au napustit asupra mea cu lovituri de cizme si bastoane de cauciuc, mi-au smuls poseta in care aveam scrisorile adresate ambasadorului si consulului general al Elvetiei, m-au imobilizat, m-au tarat pe trotuarul de vis-a-vis de Ambasada, in fata Bibliotecii Medicale, totul petrecandu-se sub privirile impasibile ale functionarilor diplomatici de la etajul cladirii ambasadei unui stat neutru... Singurul meu mijloc de alertare era sa strig "je suis en danger, je suis attaquée, aidez-moi!" La scurt timp, trei automobile cu girofar au franat brusc in fata Bibliotecii Medicale. Din ele au sarit mai multi barbati in civil urcand in fuga treptele, s-au napustit in holul unde ma aflam inconjurata de militieni, mi-au pus catusele amenintandu-ma ca voi da socoteala pentru nesabuinta de a pune in miscare Corpul Diplomatic si de a face tara de ras. Alti ofiteri in civil ai Securitatii au blocat strada. Sub stare de arest, imobilizata, cu catusele la maini, m-au silit sa intru intr-unul din automobile. Cortegiul cu girofar a pus sirenele in miscare si in mare viteza avand prioritate de urgenta, m-au transportat la sediul Militiei Sectorului II din Bd. Ana Ipatescu colt cu Str. Visarion, prin curtea interioara din spatele cladirii – acces separat de intrarea principala a militiei. M-au impins pe o scara exterioara in spirala, din metal; cu greu am urcat pana la etaj. Intr-un birou secret, la mansarda, am fost perchezitionata de un barbat scund de statura, negricios si indesat, in jur de vreo 45 de ani, imbracat in civil. M-am simtit extrem de umilita fiind perchezitionata prima data in viata. In cursul interogatoriului am fost amenintata cu inchisoarea si pierderea drepturilor parintesti in cazul in care voi mai incerca sa contactez alte oficii diplomatice. Inainte de a fi eliberata din starea de arest, mi-au scos catusele, mi-au inapoiat poseta si buletinul de identitate, minus cele doua scrisori. Oare de ce era nevoie de atata forta dezlantuita ca sa ma opreasca, pe mine, o biata femeie dornica sa ceara lamuriri consulului general si ambasadorului Elvetiei cu privire la arestarea sotului? Este posibil oare ca un asemenea eveniment sa nu fie consemnat intr-un dosar de Securitate? De la CNSAS mi s-a comunicat insa ca nu au un astfel de dosar. "Afacerea Consulatului Elvetiei" nu este chiar una oarecare, cum ar dori-o mostenitorii si beneficiarii fostei Securitati, daca despre aceasta nici astazi nu se sufla o vorba. Chiar dosarul de Securitate al sotului meu, arestat la iesirea de la Consulatul Elvetiei la 21 august 1987, nu contine nici o informatie care sa ateste acest eveniment, ca si cum nu s-ar fi intamplat niciodata. si totusi, in dosarul sotului meu exista marturii ale demersurilor mele din acea zi de 3 noiembrie 1987, ce dovedesc ca am fost urmarita pas cu pas. Rapoartele aduc insa marturii doar dupa eliberarea mea de la Sectia I Militie, Bucuresti. N-a fost usor sa obtin un certificat de la Institutul de Medicina Legala, dar vai, masluit grosolan; in loc sa consemneze fractura cauzata la mana dreapta, au certificat doar "leziuni produse prin cadere la degetul de la mana stanga", nicidecum urmele vizibile ale loviturilor produse de bastoane de cauciuc si cizme. Nici o consemnare a faptului ca dintii din fata, incisivii, fusesera sparti... Toate aceste evidente ce ar fi trebuit sa existe in dosarul meu, lipsesc chiar prin faptul ca nu am un dosar! si totusi, in dosarul sotului meu, exista un raport foarte amanuntit al filajului din acea zi de 3 noiembrie 1987, cand am fost "obiectiv" si baza de lucru, urmarita pas cu pas, pana am iesit de pe portile Institutului de Medicina Legala de la Foisorul de Foc pana am ajuns acasa... Printre mijloacele de intimidare, tracasare, abuzuri, sicane ce s-au abatut asupra mea dupa arestarea sotului meu au fost si procesele intentate lui Nestor Corneliu Popescu de catre Studioul Cinematografic Animafilm, pretinzand o nedreapta si absurda imputatie in valoare de 12.300 lei, salariul sotului meu pe cinci luni. De unde aveam sa scot acesti bani? Sentinta judecatoreasca ma teroriza cu executarea silita a unui sechestru la domiciliul nostru. Astfel, cu doua zile inaintea Craciunului, la 23 decembrie 1988, Judecatoria Sectorului II emite ordinul Publicatiei de Vanzare nr. 501/1988, prin care executorii judecatoresti, au pus sechestru, urmand sa scoata la licitatie urmatoarele bunuri indispensabile: Frigider Arctic, TV Grigorescu, Masina de cusut Singer, Pick-up Tesla, birou din lemn sculptat – toate in stare de functionare. La 10 noiembrie 1988, dupa un interviu telefonic dat postului de radio BBC, linia noastra telefonica a fost taiata din centrala, incat n-am mai putut avea nici macar o comunicare telefonica cu parintii, cu sora mea, cu nimeni din cei apropiati. Teroarea din afara zidurilor puscariei Din cauza zbuciumului si haituirilor zilnice, epuizata de drumuri zadarnice batand la usile autoritatilor si tribunalelor, n-am mai gasit timpul cuvenit de a ma ocupa de copiii mei. La varsta frageda, cand afectele si stresurile au un rasunet pentru toata viata, copiii mei au fost lipsiti de participarea sufleteasca a parintilor lor, eu insami pierzand placerea si elanul de a ma alatura ghidusiilor si dragalaseniilor lor. Sub oprimanta apasare a persecutiilor zilnice carora ca parinte, singura le faceam fata, insesi relatiile cu copiii mei au fost grav afectate. Iata ce m-a impiedicat sa fiu o mama cum as fi dorit. Lipsindu-mi rabdarea sa-i inteleg, lipsindu-mi si timpul sa le citesc povesti si poezii si sa ma joc cu ei, n-am mai avut cu copiii mei relatii firesti, iar Cornel, de dupa gratii, nici atat. Aceasta instrainare a fost poate cel mai cumplit aspect al persecutiei noastre politice. Toate aceste marsavii in ce statut de persecutie trebuie incadrate? Viata chinuita, cu nervii macinati pe care am dus-o a mai fost otravita si de indemnurile demoralizatoare de a-mi parasi sotul arestat, ale maiorului Cozma Gheorghe – cu nume conspirativ "maiorul Alexandru", de la Arestul de Cercetari Penale al Securitatii: "...sunteti tanara, doamna, aveti timp sa va refaceti viata, divortati! Nestor n-are nici un viitor, e un om terminat!..." Drept garantie maiorul isi dadea cuvantul lui de securist! Greva foamei sotului meu si starea grava a sanatatii lui m-au determinat sa ma solidarizez cu cauza sa printr-un protest la domiciliu, informand Centrala Industriei Bumbacului Bucuresti, institutia unde lucram, ca nu voi inceta protestul pana cand sotul meu nu va fi eliberat. Au fost partasi la suferintele noastre nu numai cu vorbe ci si cu fapte Adrian Gheorghe, pictor scenograf la Studioul Animafilm, fost coleg cu sotul meu, credinciosi din Biserica Sfanta Treime din Bucuresti, precum: Alexandru Barna, Victor Negara, Iosef Imbrea, dar mai ales frati si surori din comunitatea baptista din Craiova. Familia Prunaru devenise in acea perioada a doua mea familie: Sora Elena si fiicele ei Constanta, Mia, Ioana, Nicoleta si Costel Prunaru, devenit mai apoi pastor. Datorita fratelui Victor Negara, stirea despre arestarea si intemnitarea la penitenciarul cu profil de psihiatrie de la Poiana Mare – Dolj a lui Nestor Corneliu Popescu a avut ecou in presa din Statele Unite ale Americii – desigur nu New York Time, Herald Tribune si nici in Washington Post, ci intr-o modesta publicatie a Societatii Misionare Romane de la Winton, IL – "Misiune si Viitor", din noiembrie 1988. Cu acel prilej a fost informata comunitatea crestina din America despre greva foamei de zece zile, din octombrie 1988, a sotului. Dupa aceasta informare, viata mea n-a devenit mai usoara – am fost batuta de doi indivizi in civil chiar in fata casei noastre, sub privirile consternate ale vecinilor: dna. Dumitrescu, inginerul Ilie Mihaescu si ziarista Domnita Vaduva. Militarul insarcinat sa spravegheze zilnic resedinta noastra privea linistit cum eram maltratata, fara sa faca uz de autoritatea sa de a ma apara. Evenimentul acesta nu se poate sa nu fi fost raportat organelor superioare. Cum trebuie incadrata penal aceasta violenta? Merita sa fie trecuta in vreun statut de persecutie? Teroarea din afara zidurilor puscariei, traita mai bine de doi ani si jumatate merita sa fie numita persecutie? Rapoarte ale altor abuzuri ale organelor Securitatii, insotite de fotografii ale mele si a unor persoane cu care eram in contact, exista chiar in dosarul de Securitate de la CNSAS pe numele sotului meu, mie nefacandu-mi-se onoarea de a avea un dosar... oare de ce? In cei 18 ani care au trecut de la abolirea dictaturii, atat sotul meu, Nestor Corneliu Popescu, cat si eu ne-am adresat unor foruri guvernamentale incercand sa obtinem atestarea statutului de detinut politic la care sotul meu este indreptatit. In ciuda tuturor staruintelor, n-am primit raspunsul asteptat nici de la Ministerul de Justitie, nici de la Ministerul de Interne si nici de la CNSAS. Abia dupa 15 ani, cu greu am capatat acces la un dosar cu numarul 237133, arhivat de CNSAS pe numele sotului meu. Ne-a cuprins dezgustul citindu-l: sunt ocolite toate momentele majore ale prigoanei sale din anii 1970, in stare de libertate, cu substante psihodisleptice si andrenomimetice indirecte cu efecte stupefiante; este trecut sub tacere chiar faptul irecuzabil al arestarii sale – astazi foarte greu de justificat cu argumentele de atunci ale "organelor"; lipsesc tocmai piesele constituind "probele" zdrobitoare ale vinovatiei sale, motivul arestarii, la 21 august 1987, si, mai ales, locul unde s-a intamplat – la iesirea de la Consulatul Elvetiei. Dosarul nu contine nimic despre interogatoriile la care a fost supus la Arestul de Cercetari Penale din Calea Rahovei si la Penitenciarul Jilava. De asemenea nu se pomeneste nici un cuvant despre judecarea procesului sau cu usile inchise la Judecatoria sectorului I Bucuresti, invinovatit de o fapta pe care nu o savarsise. Dosarul nu aduce nici o marturie despre sentinta criminala prin care Nestor Corneliu Popescu a fost condamnat pe viata sa ispaseasca intr-un penitenciar cu profil de psihiatrie – cel de la Poiana Mare, Dolj. Cum s-a ajuns aici? Tanar asistent de regie la inceputul anilor 70, Nestor Corneliu denuntase presiunile facute de directorul Studioului Cinematografic Animafilm, Ion Drughean, de a remonta filmul documentar regizat in colaborare cu cameramanul Tiberiu Lazar – reconstituirea unui accident de munca mortal – petrecut in graba intrecerii socialiste – in scopul musamalizarii evidentelor si raspunderii celor vinovati. Ca urmare, sotul meu a fost indepartat abuziv din compartimentul film-comanda si mutat ca redactor la sectorul diapozitive. Opresiunea abia incepuse: ochiul neadormit la Securitatii va fi de-acum tot timpul indreptat asupra lui. Acest punct de referinta ce avea sa-i marcheze destinul, luminand motivatiile prigoanei ce a urmat, nu se afla nicaieri consemnat in dosarul lui! Din acel moment, Nestor Corneliu Popescu devine "baza de lucru" a agentilor Serviciului Secret, iar mai apoi tinta unor agresiuni subtile care nu lasa urme decat in timp. Ca redactor la Studioul Animafilm, este mereu sicanat cu perfida ingeniozitate de catre sefi, hartuit, ocolit abuziv la ridicarea treptelor de salarizare, mergand pana la a i se refuza treapta de salarizare cuvenita conform cu atestarea examenului de redactor principal. Nestor Corneliu incearca sa tina piept acestor discriminari cu mari cheltuieli nervoase si sufletesti. Strivit de nedreptati si marginalizat profesional in cadrul Studioului, refuzandu-i-se cu obstinatie pasaportul spre lumea libera, respins de la excursii colective organizate de Sindicatul Studioului Animafilm (croaziera pe Mediterana), respins de la excursia colectiva prin ONT in Turcia, sotul meu devine un alienat moral, descurajat in toate intreprinderile lui (intre acestea – respins de revistele literare la publicarea unor nuvele citite in cenacluri literare, cu toate ca primise premii la concursuri de proza...). Otravire sistematica Iata de ce sotul meu cauta un sprijin intr-o forta extramundana legitimatoare – singura de la care mai astepta intelegere si sprijin. Cei onesti au simtit intotdeauna nevoie unui aparator drept si atotputernic. Incurajat de trezirea spirituala a polonezilor de la inceputlul anilor 80, sotul meu da curs invitatiei prietenului sau de la cenaclul literar, prozatorul Mircea Sandulescu, de a merge la serviciul religios al unei biserici baptiste. Atras de noutatea si bogatia spirituala a predicilor, Nestor Corneliu continua sa frecventeze bisericile baptiste, urmeaza un curs intens de cateheza la Biserica Sf. Treime din strada Iuliu Valaori, Bucuresti, unde, devine membru. Politia Politica il urmareste chiar si in locasul de rugaciune prin agenti ajunsi cu statut acoperit pana la anvon. Concediul de odihna din vara lui 1986 Nestor Corneliu il dedica participand voluntar la munca de extindere a cladirii locasului de rugaciune. In aceasta perioada, a luat pranzul zilnic la cantina bisericii. Nu mult dupa aceea, starea sanatatii sotului meu s-a inrautatit brusc. A dus pe picioare cat l-au tinut puterile reactiile adverse ale unei intoxicatii indelungate provocate de factori traumatogeni necunoscuti. Consecintele otravirii sistematice au fost dezastruoase. Datorita tulburarilor de memorie, istovitoarelor insomnii, starilor anxioase, tahicardie, constipatii permanente, si neputinta de a urina, precum si a altor manifestari de nesuportat. Medicul de la policlinica de sector de care apartinem, constatand degradarea sanatatii sotului meu, i-a facut o trimitere la Spitalul de Psihiatrie Dr. Marinescu. Nestor Corneliu Popescu insa a refuzat categoric – cu ani in urma, la acelasi spital, ca urmare a tratamentului aplicat, un fost coleg al sau de facultate si detinut politic, scriitorul Mircea Palaghiu s-a sinucis. Avand totusi nevoie de semnatura doctorului pe certificatul de concediu medical, sotul meu a fost nevoit sa accepte un tratament de dezintoxicare insa fara nici o eficienta. Prin bunavointa unei bune prietene de familie, arhitect Rodica Constantinescu, am izbutit sa obtinem o consultatie clandestina la domiciliul neurologului Prof. Dr. Vlad Voiculescu. Reputatul medic a apreciat ca starea in care se afla Nestor nu putea fi decat consecinta intreruperii bruste a unui drog ingerat o lunga perioada de timp, din categoria substantelor psihodisleptice destabilizatoare de tipul halucinogenelor. In cele cateva luni cat a durat tratamentul, Prof. Voiculescu a insistat ca Nestor Corneliu sa fie foarte atent la ce mananca si ce bea recomandandu-i sa ocoleasca orice serviciu public de alimentatie, putand fi tinta unei alte agresiuni toxice cu consecinte fatale. Razbunarea lasa a organului de represiune proiectata la Departamentul de Informatii Externe – creierul Securitatii, ca urmare a optiunii religioase a sotului meu, nu este confirmata in nici unul din documentele aflate la dosar... acestea pot fi cautate in computerele mostenite de Serviciul Roman de Informatii. De asemenea, dosarul nu contine nici o atestare a perchezitiilor si confiscarilor (dinainte si dupa incarcerarea sotului meu) de la domiciliul nostru din strada Viitor nr. 24, Sector II Bucuresti si nici o marturie despre anchetarea sa sub stare de arest de mai bine de trei luni la Arestul de Cercetari Penale din Calea Rahovei si la Penitenciarul Jilava; cu neputinta sa gasesti o marturie despre cei doi ani de detentie ispasiti de Nestor Corneliu Popescu la Penitenciarul cu profil de Psihiatrie de la Poiana Mare, Dolj, un asa-zis spital denuntat ca institutie criminala de presa libera dupa abolirea dictaturii, de rapoartele universitarului dr. psihiatru Ioan Cucu, precum si de numeroasele interventii publice ale profesorului dr. Ion Vianu. Sub reteaua de psihiatrizare silnica Dupa mai bine de doi ani de detentie, in noaptea de 21-22 noiembrie 1989, Nestor Corneliu Popescu a fost ridicat de la Pavilionul ZERO al penitenciarului-spital si sub escorta unui reprezentant al Ministerului de Externe – totodata imputernicit special din partea Securitatii – a fost transportat la Aeroportul International Otopeni de unde, in cursul diminetii, avea sa paraseasca tara pentru totdeauna impreuna cu mine si cei doi copii ai nostri. Sub dictatura comunista a lui Ceausescu, lui Nestor Corneliu Popescu i-au fost incalcate cu brutalitate nu numai drepturile civile si cetatenesti, ci a fost lovit in mod marsav, pe ascuns, chiar in drepturile inalienabile ale oricarei fiinte umane: dreptul la integritate corporala, dreptul la sanatate, dreptul la viata. Atat in libertatea supravegheata de la domiciliu, cat si in detentie, sotului meu i-au fost puse in primejdie insesi valorile vitale ale existentei. In emigratie fiind, dupa caderea dictaturii, atat sotul meu, cat si eu, ne-am adresat celor mai prestigioase publicatii din Romania, propunandu-le o dezbatere pe marginea psihiatrizarii silnice, sperand ca presa tinerei democratii din Romania sa se afirme ca a patra putere in stat. Ca victima a retelei de psihiatrizare silnica din anii dictaturii, Nestor Corneliu Popescu are multe de spus. El este astazi un om cu reflexele bulversate, suferind confuzii de orientare in pozitia ortostatica, cu timpanele sclerozate si bilant defectiv prin pierderea promptitudinii si alte avarii vizibile la cercetarea fundului de ochi. Dupa eliberarea din detentie de la asa-zisa "institutie medicala de specialitate", nefiind apt sa conduca automobilul si nici sa-si insuseasca fluent limba engleza, Nestor Corneliu Popescu n-a putut capata nici cea mai necalificata slujba in tara sa de adoptiune, ca sa-si intretina familia. In fata acestei realitati jalnice, a trebuit ca eu sa-mi iau raspunderea intretinerii familiei si a educarii copiilor atunci intre sapte si trei ani. Dupa expulzare, sotul meu nu a vizitat niciodata Romania: suspiciunea ca viata i-ar putea fi iarasi pusa in pericol este motivata atata vreme cat autoritatile romane refuza cu obstinatie recunoasterea statutului la care legea il indreptateste – de fosta victima si fost detinut politic. Am asteptat mai bine de 18 ani ca guvernantii statului Roman mimand statul de drept sa-si asume concret responsabilitatea morala si legala a crimelor si ororilor regimului comunist. Dincolo de viguroasa, scenica condamnare a acestora in Parlament si a regretelor prezidentiale, statutul juridic al sotului meu continua sa ramana acelasi ca si in timpul dictaturii lui Ceausescu, de detinut de drept comun in urma sentintei date de magistratii complici cu organul de opresiune, acoperind si astazi crime impotriva umanitatii. Constienti de vinovatia lor, procurorul si ceilalti membri ai completului de judecata continua sa-si ascunda identitatea. Crimele naziste au fost investigate si condamnate, vinovatii au fost pedepsiti; asteptam de ani buni ca si sistemul judiciar din Romania sa instaureze principiile de drept aplicate de toate marile democratii ale lumii. Atat timp cat crimele comise de regimul totalitar comunist impotriva familiei noastre raman ascunse, constienti fiind de faptul ca nici o "restitutio in integrum" nu poate compensa urmarile suferintelor indurate, sanatatea sotului meu distrusa; cerem asemenea repunerea in drepturi a sotului meu si a mea, potrivit legilor si restituirea integrala a proprietatii intelectuale confiscate. Atat sotul meu cat si eu cerem statului roman recunoasterea statutului de persecutati politici, iar in ceea ce il priveste pe Nestor Corneliu Popescu – statutul de fost detinut politic. Arestarea si incarcerarea sotului meu au fost monitorizate de organizatii internationale precum: Human Rights, Amnesty International, Open Doors, Keston College, United Nations si alte prestigioase institutii internationale pentru apararea drepturilor omului. Vom pune la dispozitie orice documentatie de care dispunem."