Parfum de flori lila

Am deschis fereastra. Nu puteam sa mai astept. Deja, portocaliul – albastru- violet al cerului se disipa, se ridica tot mai sus, si se decolora, in intampinarea unei alte noi zile pentru locuitorii cartierului Colentina. Am iesit pe balcon, si, la fel ca Proust, am simtit un pumnal in inima. Fusese ploaia de aseara, sau roua, nu stiu, sau mirosul verde al ierbii si al copacilor, care ajungea pana sus aici la mine?! Cert este ca am inchis ochii si mi-am adus aminte de cum saream eu geamul in fiecare dimineata in casa din Odobesti a unchilor mei. Bunica inca mai dormea si nu ma auzea cum desprindeam abia rasufland, ca sa nu o trezesc, hartia alba pusa pe geamuri, si apoi, cand oprelistea era indepartata, ma urcam sus pe pervaz de unde, cu riscul ca ma julesc un pic, aterizam in gradina. Era cam tot asa, cam un 5.-6.00 dimineata, era cam inainte sa cante cocosii. Pe atunci nu visam la prima cafea, prima tigara, prima imbratisare calda si somnoroasa a iubitului, ci vroiam doar sa ajung cat mai rapid in gradina, ca sa miros si sa strang in brate florile, roz, galbene, lila. Cel mai multi imi placeau florile acelea lila, un buchet cat o palma cu multe floricele mici, cu gust de parfum un pic dulce. Erau umede de roua si sorbeam cu ochii inchisi apa acea proaspata. Apoi nu intram in curte, ci fugeam “in jungla”. Mai précis, intram in livada cu pomi, si de acolo, saream gardul spre parau. Acolo era pericolul. Unchii mei, fratii bunicii, de frica hotilor care sa nu intre prin livada , din strada, direct in vie, sa nu fure, nu facusera decat un pod nou, care mergea din curte inspre vie ca sa treaca apa. Asa ca trebuia sa caut podul vechi, probabil facut de strabunicii mei, pod aflat pe undeva mai incolo, ca sa ajung in vie. Podul vechi abia se tinea, era facut din niste sfori foarte vechi si bucati de lemn stirbe ca dintii lui Unchiu Radu cand nu purta proteza. Si mergeam de-a busilea pe el cativa metrii - bine, mie atunci mi se parea un kilometru - pana ajungeam la nucul din mijlocul viilor celor trei frati: bunica, unchiu radu si unchiu culai. Cred ca are vreo 200 de ani nucul ala... Si de acolo, ca sa nu ajung la unchiu Culaie, care era in dreapta, o luam inapoi in stanga, sprin via lui unchiu Radu, ca sa ajung la cimitirul evreiesc, cu care se invecina via lui. Cimitir unde imi placea sa admir crucile cu poze frumoase si arhitectura ciudata. Ce ciudat era ca atunci nu imi era teama de nimic...
Am deschis ochii. Soarele era acum sus. Ma doare un pic inima. Unchii mei nu mai exista si nu am mai fost de mult prea mult timp la Odobesti...............