Despre paranoia...

paranoia poate fi cauza si de o tumoare pe creier... am vazut chiar acum intr-un documentar.
asa ca aviz persoanelor care prezinta simptome de paranoia... (stiu si eu cateva...) duceti va la un control ...;)

Ce este paranoia

Paranoia este o boală care se defineste ca delir cronic, bine structurat şi organizat, în care bolnavul manifestă un orgoliu excesiv, determinat de hipervalorizare şi de exces de autoapreciere. Gândirea paranoică (gr. para – „pe lângă”, nous, noia- „minte, judecată”) este caracterizată în principal de suspiciune şi neîncredere în ceilalţi (relaţii „reci” cu ceilalţi).



Paranoicul îşi păstrează ca­pa­ci­tăţile intelectuale, este in­te­­ligent, logic, în schimb este pre­dispus la supraestimarea de sine, la hipertrofia eului (or­go­liu, megalomanie), rigiditate psi­hică (neîncredere, do­g­ma­tism) sau erori de judecată cau­zate de premise subiective şi sus­piciozitate. În cele mai mul­te cazuri, este vorba de per­soa­ne cu un comportament apa­rent normal, bine orientate şi capabile să-şi realizeze sco­pu­ri­le propuse. Unii ajung să crea­dă că au de îndeplinit misiu­ni importante, alţii că sunt iubiţi de persoane distinse sau ca sunt înşelaţi. Este o psi­hoză caracterizată printr-un delir cronic, sistematizat, în care nu se întâlnesc însă halu­ci­naţii ca în schizofrenie. Te­me­le delirante dezvoltate, în ge­neral, de paranoici, sunt de per­secuţie, gelozie, invenţie, de mărire şi de descoperire.

Percepţia asupra realităţii


Paranoicii sunt foarte ac­tivi, cverulenţi, revendicativi, pro­cesomani, dând naştere frec­vent la conflicte cu ceilalţi. Ceea ce elimină paranoicul – dintr-o nevoie maladivă de cer­­titudine cu orice preţ – sunt nuan­­ţele emoţionale, ambi­gu­ităţile, evo­lu­ţia în timp a sen­ti­men­telor, i­de­ilor şi intereselor celor­lalţi. Re­alitatea, pentru el este fie albă, fie neagră (de re­gu­lă neagră) fă­ră să poată fi schim­bată. Aceşti in­divizi devin impenetrabili, nu recepţionează şi nu reţin din realitate decât acele eve­ni­men­te care se potrivesc cu in­ter­pretările lor. Astfel se cr­e­ea­ză sistemul delirant, ca­rac­te­ri­zat prin premise false şi im­pe­netrabilitatea la critică (nu ac­cep­tă critica, se înfurie cu uşu­rinţă cund sunt contrazişi). Pa­ra­noicul este victima unei mre­je de închipuiri care nu sunt lipsite de logică. El conexează fap­te întâmplătoare, fără legă­tu­ra între ele şi creează din ele un sistem de argumentaţie lo­gi­că care îl conduc spre con­vin­gerile sale mor­bi­de/pa­to­lo­gi­ce. Aşa se face că el va vedea me­reu ceva/altceva în spatele apa­renţei, va interpreta în ma­ni­era sa vorbele celorlalţi, va cău­ta – şi va găsi! – în toate îm­prejurările trădarea, sub­mi­na­rea autorităţii sale, pre­ju­di­ci­e­rea intenţionată sau lipsa de con­sideraţie din partea celor­lalţi.

Simptome de personalitate paranoică


În paranoia, simptomele (i­lu­ziile) apar treptat, iar pa­ci­en­tul este suspicios, iritabil, in­tro­­vertit, deprimat, încă­pă­ţa­nat, gelos, egoist, nesociabil. Viaţa lui familială şi so­cială lasă de dorit. The „Diag­nostic and Statistical Manual of Mental Disorders“, fourth edi­tion (DSM-IV), - manualul ame­rican de sănătate mentală enu­meră următoarele simp­to­me de tulburări de pers­o­na­li­ta­te paranoică: este preocupat de în­doielile pe care le are în le­gă­tu­ră cu prietenii sau asociaţii; are suspiciuni nefondate; con­si­deră că ceilalţi complotează îm­potriva lui; percepe atacurile asupra lui şi apreciază că re­pu­taţia nu este destul de clară pen­tru ceilalţi şi atunci iese ra­p­id la contraatac. Susţine/are suspiciuni nefondate cu privire la fidelitatea s­o­ţu­lu­i/so­ţi­ei/prie­tenului/prietenei. Ci­teş­te/găseşte sensuri negative chiar şi în comentarii ino­fen­si­ve. Are reticenţe/reţineri în a se încrede în ceilalţi din cauza unei temeri că informaţiile ar putea fi folosite împotriva lui.

Tipuri de paranoia


Paranoia de tip manie a per­secuţiei - este cel mai răs­pân­dit tip de paranoia. Indi­vi­dul crede că toţi ceilalţi sunt duş­manii lui, este urmărit, su­pra­vegheat pentru a i se face rău (îi este ameninţată viaţa). Delirul de grandoare – Pa­ci­en­tul se crede mare, important, va­loros şi în conformitate cu Bleuler, acest delir de gran­doa­re însoţeşte de obicei de mania per­secuţiei. Paranoicul reli­gi­os - acest pacient suferă de o ilu­zie permanentă a naturii reli­gi­oa­se. El crede, de exemplu, că el este mesagerul lui Dum­ne­zeu pe pământ, şi că a fost tri­mis în lume pentru a mântui oa­menii şi a propaga o anume rel­igie. Paranoicul refor­ma­tor/salvator – în acest caz, per­sonajul se consideră el în­su­şi un mare reformator. El ara­tă/demonstrează asta tutu­ror celor din jurul lui. Con­si­de­ră, de exemplu, că aceştia su­feră de afecţiuni periculoase, şi este convins că el este sal­va­torul lor, dar şi terapeutul vin­de­cător. Paranoicul erotic - per­sonajul tinde să creadă că unele persoane de sex opus care aparţin unor familii ilus­tre/influente, doresc să se că­să­torească cu el. Este insistent, fa­bulează, scrie scrisori de drag­oste sau literatură care au men­irea să convingă. Para­no­i­cul procesoman este obsedat de lege şi este des întâlnit pe ho­lurile tribunalelor unde îşi caută mereu dreptatea. Para­noicul ipohondru - acest tip de pacient este de părere că su­feră de tot felul de boli (rid­i­co­le cele mai multe) şi că anumite persoane sunt de vină pentru suferinţa lui.


Cauzele acestei afecţiuni

Conform lui Freud, pacientul care suferă de fixaţia homosexuală a reprimat tendinţa sa, a iubirii homosexuale, într-o astfel de mă­sura în care el dezvoltă o fixaţie cu privire la aceasta. O­pi­nia lui Freud a fost corectă, în multe cazuri, dar nu explică fie­ca­re caz de boală. Sentimentele de inferioritate: aici psihologii au descoperit că principala cauză este sentimentul de infe­ri­or­itate care poate fi cauzat de o varietate de condiţii, cum ar fi eşecul, dezgustul, sentimentul de vinovăţie. Complexe emo­ţio­nale sunt prezente în multe alte boli psihice, dar şi la unele per­s­oane normale. Se consideră că un anumit tip de per­so­na­li­tate poate fi mai sensibil la această boală (persoanele sen­ti­men­tale, geloase, suspicioase, ambiţioase, egoiste sau timide etc). În opinia lui Fisher „principala responsabilitate pentru boa­la paranoică se află în mod corect şi perpendicular” în ere­ditate, deşi el nu neagă importanţa represiunilor, frus­trărilor şi complexelor emoţionale.

Cum să ne purtăm cu un paranoic

Ne exprimăm faţă de el clar, concis, argumentat, corect din toa­te punctele de vedere pentru a nu lăsa loc la nicio in­ter­pr­e­­tare. Menţinem dialogul cu el. Dacă îl evităm, va avea con­vingerea că îl urâm, îl dispreţuim sau uneltim împotriva lui. Nu capitulăm ostentativ deoarece se va simţi desconsiderat şi jig­nit. Ne concentrăm împreună pe remedierea unei erori, gre­şeli făcute altfel va face gesturi extreme, iraţionale pentru a-şi dovedi că „se poate ridica deasupra eşecului”, sau as aduaga eu, ii scoatem de tot din viata noastra, desi poate am tinut la ei(ele).