duminică, 25 iulie 2010

Affascinante.........






C'era sempre un fascino di romanticismo tra uomini italiano e donne romene...no?
All'inizio c'era il fascino tra gli uomini di Roma- che è venuto qui per vincere noi(Dacia)-e le figlie della Dacia. Come sapete, dopo siamo arrivati a noi, i Romanii.:D
così , e possibile che un uomo de Romania di essere uno grande-grande pronipote de un ialiano, e può, qualsiasi , una ragazza che a ... una relazzione con uno italiano- como io-, possa essere o mezza sorella di 1000 livello de lui... hm.....
Ma, io amo molto l'Italia! Io amo anqur il mio italiano...:) mio belo italiano...
Lo amo tanto anche si se fosse mio fratello e se fosse l'incesto:))))

si acum...: despre femeile dacilor




Poporul dac nu a fost constituit numai din acei bărbaţi viteji care au uimit antichitatea cu credinţa, simplitatea şi curajul lor, ci şi din cealaltă jumătate, cea feminină, pe a cărei răbdare şi dăruire şi-au bazat succesele cei prea adeseori plecaţi la război.

Dacă pentru vitejii daci istoriografia antică a fost zgârcită în a oferi detalii, pentru femeile lor aceeaşi literatură a fost de-a dreptul vitregă, tot ceea ce ştim limitându-se la câteva nume şi informaţii răzleţe.
Şi în scrisul istoric contemporan poziţia femeii în societatea daco-getică este încă una marginală. Deşi mulţi istorici s-au simţit tentaţi să scrie despre femei, un studiu monografic detaliat dedicat lor este încă greu de realizat.


Columna lui Traian ne înfăţişează ipostaze feminine zvelte, dar cu expresii aspre şi mândre, cu o fineţe incontestabilă a trăsăturilor, cu faţa ovală, frunte înaltă, ochi expresivi, nas drept, buze frumos conturate, păr lung pieptănat cu cărare pe mijloc, acoperind tâmplele şi lăsând libere urechile, strâns legat într-un coc bogat la ceafă şi acoperit cu o năframă [4]. La fel sunt pieptănate femeile reprezentate pe monumentul de la Adamclisi [5], iar piesele de toreutică cu reprezentări feminine sugerează uneori o coafură similară [6].

Un alt gen de pieptănătură este cea cu cărare pe mijloc şi părul împletit sau doar răsucit în două cosiţe, care în unele cazuri par să pornească din vârful capului. Această e o coafură neobişnuită ptr alte popoare.

Aceste portrete pot fi, cel puţin teoretic, “colorate”, prin apelul la sursele literare antice care vorbesc despre anumite caracteristici rasiale ale populaţiei nord-dunărene: părul roşcat sau negru, pielea de culoare deschisă şi ochii albaştri-verzi, prin aceste însuşiri fizice daco-geţii putând fi integraţi în aceeaşi categorie rasială cu vecinii lor illiri, celţi, germanici şi sciţi [10].



Vestimentaţia şi podoabele. Conform reprezentărilor şi informaţiilor păstrate, putem aprecia ca îmbrăcămintea femeilor din Dacia era compusă din cămăşi asemănătoare iilor de azi, încreţite la gât, cu mâneci lungi şi largi sau cu mâneci scurte, fuste până în pământ, peste care, uneori, se purta o mantie amplu drapată. Când nu erau desculţe, în picioare purtau opinci sau călţuni. Capul şi-l acopereau cu o basma, iar pe vreme rea posibil foloseau o glugă .

Cercetările arheologice ne fac cunoscute astăzi o varietate considerabilă de obiecte de podoabă . Discutate în ansamblu, este foarte dificil de delimitat o categorie care să fie asociabilă exclusiv feminităţii, atât colanele, lanţurile, torquesurile , brăţările, verigile, falerele, fibulele, inelele cât şi pandantivele şi chiar cerceii putând fi, în fapt, în uzul ambelor sexe. Impasul este parţial amortizat de aceleaşi reprezentări artistice figurative deja amintite. Imaginea feminină de pe falera de la Galiče are la gât mai multe colane ; chipul de pe medalionul de lut ars descoperit la Sarmizegetusa este împodobit cu o diademă; în celebra sa reprezentare în bronz descoperită la Piatra Roşie, Bendis are fruntea încinsă cu o bentiţă; figurile feminine de pe falerele de la Lupu poartă o podoabă stranie, ce pare alcătuită dintr-un şir de falere, iar una dintre ele poartă ceva similar şi în jurul capului .

O „podoabă” şi mai puţin obişnuită este tatuajul. În societatea tracică se pare că tatuarea a fost la început o practică de înfrumuseţare a femeilor. Clearh din Soloi, discipol al lui Aristotel, povesteşte o scenă care pare să se fi petrecut în secolele V-IV a. Chr.: într-un context neexplicitat, un grup de femei “tracice”, foarte probabil ajunse captive, au fost tatuate de vecinele lor scite; ulterior ele au îmbogăţit însemnele respective, modificându-le în desene, transformând astfel semnificaţia iniţială, de batjocură, într-o “podoabă” [21] care va deveni sinonimă cu descendenţa nobiliară şi chiar un etalon al nobleţei, după afirmaţia unui alt autor contemporan, Dion Chrysostomos, care ştie despre femeile din Tracia că, “cu cât au mai multe semne şi mai variate, cu atât se arată a fi mai nobile şi din părinţi mai de ispravă” [22]. Şi alţi autori antici vorbesc despre practicarea tatuajului în lumea geto-dacilor, folosindu-se ace înroşite în foc, înmuiate în diverşi coloranţi [23].

În ciuda acestor metode „barbare” de înfrumuseţare, e puţin probabil că femeile din Dacia vor fi stârnit mai puţin interesul romanilor, după cucerire. Un indiciu cel puţin, dacă nu chiar o certitudine, este faptul că artiştii care au înfrumuseţat Roma cu monumentele menite să facă nemuritoare faima de cuceritor al Daciei a împăratului Traian nu au fost impresionaţi doar de calităţile bărbaţilor, ci mai ales de trăsăturile femeilor dace.


Rolul sacerdotal al femeii este sugerat şi de scena XLV de pe Columna traiană, unde, în preajma unei clădiri, interpretate de Radu Vulpe ca templu, un grup de femei dace, posibil preotese, torturează prizonieri romani folosindu-se de torţe [61]. O altă sursă antică [62] atestă practicarea de către scordisci – cu eventuale corespondenţe şi în lumea geto-dacică – a unor ritualuri sângeroase în care prizonierii de război erau ucişi, după o prealabilă torturare rituală. De altfel, în scena XXV de pe Columnă se pot vedea craniile, presupuse ale soldaţilor generalului Fuscus, expuse pe zidurile unei cetăţi dacice, înfipte în pari.

În istoriografia antică virtuţi precum vitejia, demnitatea, ataşamentul faţă de pământul natal sunt frecvent asociate neamului dacilor, fiind de netăgăduit că aceste nobile calităţi s-au datorat cu prisosinţă şi grijii materne, care, în ultimă instanţă, este autoritatea supremă ce a făcut posibilă supravieţuirea până aproape de zilele noastre a substratului dacic. Femeile Daciei, mame, surori şi fiice, au dus mai departe elementele culturii şi civilizaţie proprii, atunci când armele bărbaţilor nu au mai putut opri legiunile Romei, răzbunându-i astfel pe cei ce au căzut aparând Sarmizegetusa.

Niciun comentariu: